Despre Portugalia boemă și meleagurile ei magice
OnÎntr-o seară de februarie primăvăratec am aterizat în frumoasa Lisabona, care ne-a găzduit timp de 5 zile și ne-a bucurat toate simțurile. Am început vacanța în forță, cu o ieșire în baruri haha, care m-a luat prin surprindere căci la portughezi se petrece, nu glumă. În Bairro Alto e tradiție să începi din vârful dealului să colinzi barurile până jos unde te oprești să mănânci pan con chorizo de la vânzătorii ambulanți. N-am intrat noi în fiecare bar, dar din cele “vizitate” am tras concluzia, că îmi place muzica funk și că mă dezlănțui pe ringul de dans când o aud haha. După noaptea furtunoasă, am decis să luăm trenul și să ne relaxam la malul oceanului, în Cascais, o stațiune luxoasă, cu priveliști care îți îmbătau privirea și care, mai că te-ar fi convins să îți rezervi o cameră la un hotel să mai zăbovești puțin.
La mică distanță de Lisabona, stă falnica Sintra, o concentrare formidabilă de castele falnice pe colinele ce abia așteaptă explorate. Cum eu sunt un mare fan al palatelor, castelelor și clădirilor similare, puteți trage rapid concluzia că mi-a plăcut enorm și am rămas doritoare de mai mult, căci am apucat să vizităm doar două dintre ele, și anume Pena și Quinta de regaleira. Pena e o explozie de culoare în care nu te mai saturi să te plimbi, iar pe cât e de frumos exteriorul la fel e și interiorul, nu vă mai spun cât m-am cățărat pe toate turnulețele alea, că-i stătea inima în loc lui Iustin când mă vedea. Quinta mi s-a părut mai sobru, însă grădinile erau minunate, m-aș fi plimbat printre plantele exotice zile întregi. Ca să ajungem la fiecare palat, ne deplasam cu autobuzul, dădeai 15€ și te plimbai cât voiai cu el, iar până în Sintra am luat trenul, e destul de ușor de ajuns.
A treia dimineață ne-am început-o galopând în cunoscutul tramvai galben, căci a fost o adevărată aventură să mergem îngrămădiți de atâția turiști cu un vehicul care deși era încântător, fiind foarte vechi dădea randamentul unei căruțe.
Nu vreau să exagerez, dar cred că miradouro-urile, faimoasele puncte de belvedere, sunt cu adevărat fantastice, au un aer atât de boem și dacă mai găsești și câte un cântăreț prin preajmă, ai impresia că ești într-un film. Nu mai spun de Piața Comerțului în care muzica e ca la ea acasă, fel și fel de artiști stradali care îți bucură urechile zilnic, iar cum soarele ne-a onorat cu prezența mai mereu, pot spune că mă simțeam ca într-o zi de vară la mare.
Dacă vrei să vezi un apus din povești, du-te în Belem și plimbă-te pe faleză cu un pahar de sangria în mână, o să fie o relaxare de zile mari și tot acolo, mănâncă cele mai bune pastel de nata pe care le vei putea gusta în toată Lisabona. Deși coada pare lungă, ajungi imediat în față și merită să stai căci sunt grozave. Trage un ochi și în interiorul patiseriei căci e foarte frumoasă și veche de aproape 200 de ani.
Tot la capitolul culinar, pot spune că probabil m-am întors cu kilograme în plus acasă, căci am mâncat fără oprire. Am colindat restaurantele lor tradiționale care deși arătau ca niște crâșme din colțul blocului, aveau mâncare delicioasă, iar prețurile erau mai mult decât decente. Am încercat bacalhau (pește cod) specialitatea lor, fructe de mare cât cuprinde și singurul preparat care nu mi-a plăcut pentru că nu mănânc fasole, este supa lor specifică, caldo verde, dar Iustin a spus că lui i-a plăcut, deci probabil pentru cineva care nu are vreo problemă cu fasolele, este foarte ok.
Pentru că am vrut să fim și noi în rând cu trend-urile și să vedem centrul hipster-elii, am vizitat Lx Factory, un soi de hale părăsite, transformate prin magia graffiti-ului și al design-ului interior în birouri, restaurante, magazine care mai de care mai interesante. Ce-i drept, deși eram inițial reținută, când am ajuns acolo și am văzut cam cum arată locul acesta, mi-am dat seama că e de fapt pură artă modernă, iar rooftop-urile de aici, fac apusul și mai frumos decât pe faleza din Belem.
Pentru un final glorios în Lisabona, am decis să ne petrecem ultima seară în Alfama, la un spectacol de fado. Cred că atunci am simțit o bucurie nemărginită, căci închipuiți-vă că pe fiecare străduță îngustă, auzeai din localuri fado-uri, și mai frumos era faptul că publicul cântă împreună cu interpretul. Îmi venea să intru din bar în bar să ascult de la fiecare măcar o melodie și să dansez până nu mai puteam sta în picioare.
După sejurul din Lisabona, am pornit cu trenul către Porto, un oraș mult mai cochet și mai ticsit cu artiști stradali, care te făceau să te simți ca la un concurs de talente. Mărturisesc că aici a fost momentul când am plâns de bucurie, m-au emoționat teribil cântecele unei tinere interprete, iar combinația dintre muzică, apus, mulțimea de oameni și peisaj, m-au făcut să bocesc ca un copilaș. Din puținele locuri văzute în Porto, căci timpul nu ne-a permis să facem prea multe, cel mai mult m-a impresionat gara, care de altfel e și patrimoniu Unesco și care era plină de azulejos, mozaicurile specific portugheze de un albastru fermecător, care de altfel în Porto erau la fiecare colț de stradă.
Portugalia m-a ajutat să îmi explorez și mai mult latura artistică, m-a inspirat, mi-a provocat sufletul să respire și mai multă emoție și i-am făcut o promisiune că mă voi întoarce.